"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Numai falsele elite sunt stimate de români

Ştefan Iordache a plecat dintre noi după o suferinţă grea, iar astăzi va fi înmormântat lângă ferma sa din Gruiu. O parte însemnată din tinereţea noastră se duce o dată cu el, după ce o alta s-a stins o dată cu Leopoldina Bălănuţă sau Iosif Sava. Teatrul românesc modern nu mai poate fi conceput fără Ştefan Iordache.

Mă întreb dacă mai este posibil în România ca un artist genial să moară şi de moarte bună, la adânci bătrâneţi, respectat, înţeles şi preţuit. Artiştii noştri, scriitorii şi gânditorii adevăraţi, atunci când sunt reprezentanţi autentici ai unei formaţii cărturăreşti, ca şi ai unui spirit est-etic de calitate, o sfârşesc în general prematur şi nu tocmai bine. Ei sunt primii care cad victime ale spiritului dominant de angajament politicianist prost înţeles, tipic ţărilor mici, care sunt măcinate de obicei de culturi publice de curte, ultra-naţionaliste, şi de complexe de marginalitate.


Numai falsele elite sunt stimate la români, şi nu de azi de ieri, dacă ne-am aminti numai faptul că o lehamite faţă de ratarea generală a şanselor de progres i-a gonit din ţară, în diferite etape, pe Caragiale, pe Cioran, pe Eugen Ionescu, pe Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca, pe George Enescu, Norman Manea sau Mircea Eliade, pe Basarab Nicolescu, Paul Celan sau Leonard Oprea, pe Vladimir Tismăneanu, Matei Vişniec sau Constantin Brâncuşi, ca şi pe mai tinerii Aurelian Crăiuţu, Bogdan Suceavă, Luiza Palanciuc ori Cristian Bădiliţă sau atâţia, atâţia alţii, ce reprezintă, cu sutele, brava noastră intelighenţia de calitate, vânată şi alungată de peste tot de mediocritatea românească vizibilă, cea foşgăitoare şi stupidă, nesimţită şi incultă, politicianistă şi fripturistă, care fixează şi răstigneşte acest popor pe crucea ratării, cea plantată de spiritele dominante, mici şi bolnave, în chiar interiorul graniţelor ţării. Ar merita să scriem un veritabil tratat despre asasinatul politic şi sinuciderea poporului român prin persecutarea personalităţilor sale reale de-a lungul timpului, începând, să spunem, cu anul 44 î.H. când era asasinat de către aristocraţia vremii Burebista, întâiul unificator creator de mare stat dac (în acelaşi an în care şi Cezar fusese asasinat), continuând, să zicem, cu asasinarea lui Mihai Viteazul, pentru că acel brav principe acum uitat înfăptuise iluzoria Unire a românilor din vetrele istorice din cele patru zări şi pentru că devenea primul lider conştient de realitatea românităţii, ca şi de necesitatea unificării prin liantul creştinătăţii şi al latinităţii poporului nostru (anul acesta s-au împlinit 450 de ani de la naşterea lui Mihai, dar evocarea acestui eveniment nu a făcut încă obiectul interesului nimănui, cum nici al media).


Aici nu există civilizaţie, ci vorbim de sisteme barbare


În fine, coborând pe scara timpului, vedem că uitarea e omenească, fiind legată mai ales de nevoia de uitare a durerii, pentru a putea supravieţui, iar agresivitatea omenească vine din adevăratul spirit de concurenţă intraspecifică. Aşadar, peste tot unde există oameni, există uitare şi trădare, există spălare a creierului şi asasinate. Toate popoarele cunosc aceste adevăruri. Problema care se pune, însă, este alta: acolo unde uitarea, lipsa de respect faţă de reperele axiologice şi cele etice, ca şi sinuciderea populaţiilor prin deformaţia rupturală a evoluţiei sistemice, nu mai sunt accidente, ci devin înseşi legile organice, acolo nu există civilizaţie, ci vorbim de sisteme barbare, adică sisteme expuse destructurării, războaielor civile şi gherilelor de tot felul, ca şi regimurilor totalitare. Or, poporul român asta face cu destinul lui, de sute de ani: obnubilare istorică, înlăturarea memoriei şi a adevărului din evoluţia sa, lipsa de autenticitate a vieţii, asimilarea cultului în locul culturii, anihilarea spiritului critic modernizator, axat pe dezvoltarea individuală, în favoarea instaurării politrucianismelor, adică a fidelizării şi servituţii de hoardă.


Evident, în aparenţă, se pare că ne-am îndepărtat de subiect. Iar acesta era durerea resimţită la despărţirea de marele actor, om şi artist care a fost Ştefan Iordache. Problema rămâne, însă: Ştefan Iordache a cerut expres să fie dus departe de ţară, să găsească o linişte şi o demnitate în jurul său, pentru a-şi încheia în pace socotelile, pentru a-şi găsi liniştea şi a-şi putea aduna forţele să lupte cu boala, să acumuleze puterea de a face faţă bolii şi morţii. E grav, dacă spiritul public din România a ajuns să asurzească până şi marile conştiinţe, precum o tobă stricată.


„Nu mai suport”


În ultima vreme, Ştefan Iordache era întristat de tot ce se întâmpla în România: haosul manelizator ce a invadat până la vârf societatea, restaurarea neobolşevică de tip mafiot, mascată de aparenta europenizare în toiul acumulării capitalului din proximitatea zonei de influenţă sovietică, lipsa totală de morală din viaţa publică, epuizarea, asasinarea şi abdicarea elitelor de la reperele axiologice, orgiile ideologice sau mediatice, politice şi politicianiste interminabile, crime morale deghizate în epurări indiscernabile făcute de agenţi de influenţă neo-bolşevică deghizaţi în lupi moralişti sau de influenţă extremist teroristă , acestea sub masca redistribuirii reperelor noii culturi consumeriste.
Ştefan Iordache s-a simţit din ce în ce mai agresat în ţara lui. Şi nu a mai suportat o atare atmosferă toxică - un afront permanent la adresa progresului real şi a culturii decente, pe care el le-a slujit cu demnitate, o viaţă de om; în ultimele sale zile, dezgustat până şi de agresivitatea inumană a media de joasă speţă ce domină spaţiul românesc, a cerut să fie dus în străinătate. Să moara în pace. În linişte. Pentru că în ţara lui, după ce i s-au adus atâtea afronturi, nu i s-a acordat nici demnitatea unei morţi decente, nici confidenţialitate medicală.

Ştefan Iordache a murit, poate că împăcat, la Viena. Dar morala îndepărtării lui este următoarea: ar trebui ca cei ce construiesc astăzi viaţa publică românească să ia aminte la starea de lehamite şi de haos în care şi-au adus poporul, dacă până şi titanii cer să fie duşi departe de casă. Cine sunt cei ce fac viaţa noastă publică? Cine retează mereu speranţa publică de bine? Evident, sunt cei care fac parte din clasa politică – o clasă de oameni care până acum ne-au arătat lipsa de scrupule, demonstrându-ne că sunt grav bolnavi de boli ale parvenirii rapide către top, călcând pe cadavre. Maladiile de care suferă politicienii români sunt periculoase prin contagiune, căci mimetismul social le propagă apoi pe orizontală în boli de comportament pe care Constantin Noica şi apoi Mihail Şora le-au descris ca maladii ale spiritului contemporan. Acestea creează ulterior atmosfera care îi goneşte pe români departe de ţara lor, iar pe titani ca Ştefan Iordache îi alungă din propria viaţă.


Nu există precedent istoric în România, când atâţia declasaţi şi pigmei au confiscat viaţa publică şi au instituit o nouă dictatură pe care o numesc cu neruşinare libertate. Este cea mai mare manipulare din toate timpurile. Ştefan Iordache ne-a avertizat: „Nu mai suport”.


17 septembrie 2008

Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.