"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Moto : "E oare mai bine să-ți petreci viața având dreptate împotriva tuturor, decât greșind alături de toți? (Monica Lovinescu)[1]"

 

Pe 28 decembrie 1991, Monica Lovinescu arunca o privire critică spre Scriitorii în involuție, abordând frontal și onest una din cele mai grele boli de care suferă, periodic (dar e bineînțelesc că totul se reiterează și azi), scriitorii români: ea include ingrediente ce pervertesc conștiința valorii, între care evazionism[2], criticofobie[3], regenerarea “foștilor”[4], și reprezintă o maladie spirituală și etică ce urcă viguros din filonul național, fiind însoțită mereu de prognostic rezervat.

 

La vremea respectivă, articolul a făcut vâlvă printre resentimentarii de serviciu, confrați și oameni ai propagandei, care o atacaseră și înainte de 1989. Atitudinile tranșante și lucide, conținute în acest text, cum și în multe altele, reprezintă unul din motivele pentru care Monica Lovinescu rămâne nu prea simpatizată, și adesea demonizată de mulți, până azi, și pentru care continuă să fie obstrucționată în manualele de școală și de literatură din România, în ciuda valorii excepționale a operei sale critice, jurnalistice și est-etice, operă ce a avut un impact major asupra vieții culturale, literare și intelectuale românești. Timp de mai multe decenii, în perioada Războiului Rece, de la microfonul Europei Libere, Monica Lovinescu a reprezentat vocea care a ținut în viață toată elita românească, fie academică sau culturală, dar și populația avidă de normalitate. A fost, indiscutabil, Modelul etic absolut din Lumea Liberă cu care poporul român și bruma sa de intelighentzia visau să se identifice. Dar după lovitura de stat din 1989, treptat, în ciuda valorii și a meritelor sale incontestabile, Monica Lovinescu a fost marginalizată, minimalizată și demonizată pentru a doua oară, fiind supusă din nou atacurilor și omertei, pe măsură ce vechile structuri își recucereau pozițiile de forță și de relevanță politică în România neo-comunistă, și o făceau cu tenacitate și solidaritate de castă mai ales în lumea critic-literară, în media și în lumea propagandei politice prin cultură, adică acele caste hard care creează monopolul asupra discursului public.

Dacă în articolul din 1991 Monica Lovinescu analiza lumea scriitorilor în involuție prin intermediul sindromului strigatului în gol la ieșirea din dictatură, iată cum după 25 de ani lucrurile se repetă, bilanțul anamnetic conducând la o constatare similară, ba încă una chiar mai psihanalizabilă pe componenta est-etică, pe măsură ce rolul literaturii și al condeierilor în cultură și în viața publică au scăzut și mai mult față de etapa anterioară, ceaușistă. Concluzia este că unei perioade de involuție înregistrată sub totalitarism și puțin după, putem vorbi că îi succede o altă perioadă de involuție, ce are dominantele ei, și e specifică perioadei statului mafiot-oligarhic, în care libertatea de expresie și valorile democratice au fost deturnate tot prin mecanisme autoritare.

Imediat după căderea regimului totalitar, scriitorii – observă Monica Lovinescu –, « obosiți de a striga în gol, fără perspective imediate de schimbare, având de ales între feluri diferite de „mineriade”, mulți dintre ei au pus o frână la ceea ce li se pare a fi o jelanie fără efect. Se simte această oboseală în repetitivitatea argumentelor, în treptata dispariție a semnelor de indignare, în punerea pe prim-plan a firii înseși a românului, pasiv prin destin. Sau atât de resemnat, încât nu-și mai propune un destin »[5]. Evident că nu se putea menține strigătul la același punct de incandescență ca în 1990. Puțini sunt însă cei care au gândit că semnul de exclamație poate fi înlocuit prin analiză și studiu[6]. Între timp, au existat experiențele acumulării efectelor unor proiecte de gestionare a memoriei, de tipul editării mai multor volume de memorii și documente de către instituții democratice create de stat sau prin ONG-uri, ori de tipul Memorialul durerii, Academia Civică sau Condamnarea comunismului. Cu certitudine, însă, eroilor autentici ai rezistenței și disidenței românești de sub regimul totalitar li s-a cam tăiat capul, nu li s-au adus consecvent omagii decente, așa cum ar fi meritat, pentru că se observă cum, și în anii '90, precum și în anii '2000, solidaritatea castei literare trăitoare în țară a doborât firavele legături existente între cei aflați în exil, și lipsiți de aparatul imunitar pentru o comunicare eficientă. Cazul Goma, din acest punct de vedere, este cel mai elocvent, și e citat și de Monica Lovinescu drept caz emblematic : inițial, despre el se "spunea" că are curaj pentru că n-ar avea talent[7], apoi, odată cu publicarea operelor sale în România – opere fără doar și poate notabile –, această subversiune nu a mai ținut, iar strategia de distrugere a imaginii lui s-a "rafinat", prin publicarea de insinuări strecurate sub formă de înțepături pe cearceafuri întregi de ziar. Adus la capătul puterilor de aceste provocări, Goma a reacționat peste câteva luni cu toată violența acumulată în tăcere, iar acesta a fost un nou "pretext" pentru ca indignarea să pună stăpânire și pe mulți din cei ce, până mai ieri, fuseseră favorabili lui. Acum nu-i mai suportau vehemența.[8] Mecanismele de diversiune și de provocare a lui Goma, pentru a-l compromie, "reușiseră". Așa s-a ivit un conflict deschis extrem de dur, unde tabăra din țară era adjudecată de un lider de talia lui Nicolae Breban, iar semnalul răscumpărărilor etice îl dă Magda Cârneci, cu al său articol din Contrapunct de partea lui Goma, urmată de atacul Ilenei Mălăncioiu la Breban. În exil au început multe solidarizări prin scrisori deschise – acolo, scriitorii sunt obișnuiți, după model occidental, grație exercițiului libertății de exprimare, să polemizeze prin articole decente –, în timp ce în România, polemica a fost întotdeauna privită cu dispreț, ca o gâlceavă internă. Exercițiul limojărilor și al omertei e și azi, ca și atunci, foarte răspândit în România, în castele literaților, viermuind mai cu spor prin provincie și în mediile cu o anumită promiscuitate intelectuală și etică. A polemiza,critic, cu argumente, e considerat, în mod totalitar, o mărturie a unei așa-zise lipse de capacitate de unitate, în timp ce massa dominatoare instituie față de cel "nesupus" un regim al execuției radicale, al excluziunii și al distrugerii, pentru ca acela să nu mai inducă nevoia analizei și a revizuirii unui diktat al majorității. Nu este exagerat dacă arătăm, din nou, cu degetul înspre un radicalism și terorism intelectual prezent în casta literară și în anii '90, precum și în anii '2000. Actualitatea acestui fenomen trebuie să ne îngrijoreze.

Monica Lovinescu mai atrage atenția, în același articol[9], asupra exceselor și abdicărilor ce se produc pe bandă rulantă de către proclamatorii "autonomiei esteticului", observând că rareori un termen mai nobil, pentru care au combătut generații de critici, a devenit un mai leneș concept pentru toate demisiile. Începând cu aceea a literaturii. Iar această procesiune, procesiunea "autonomiștilor", susținea Monica Lovinescu în 1991, e condusă de Eugen Simion și Marin Sorescu. Extrapolând, în linia de analiză a aceluiași concept monicalovinescian, astăzi, alți protagonoști din seria autonomiștilor își joacă nevoia urgentă de destin literar nu prin valoare culturală, literară, est-etică sau critică, ci tot prin demisii morale, înregimentări politice radicale – ce nu sunt cu nimic mai prejos decât acelea ceaușiste, întrucât țintesc către adjudecarea rolului de camarilă, de beneficiari ai unor privilegii obținute prin legitimarea și susținerea dincolo de orice morală a unor grupări de interese adesea dovedite ca mafiote, trădătoare ale interesului național, ale binelui public și ale Constituției sau ale legilor. Rareori sunt cazuri de fidelitate față de idei, principii și asumpții, fie ele și ideologice sau politice (căci, în fond, există libertatea de a face politică, dar imorală e implicarea scriitorului peste o anumită limită, când politicul îi modifică deontologia de creator și de conștiință).

Claritatea și onestitatea acestor critici au adus Monicăi Lovinescu multiple sacrificări și martirizări – atât în viață, cât și după moarte –, cea mai gravă fiind, - acum putem vedea mai bine –, aceea că scriitoarea este îndepărtată sistematic din sistemul de valori oficiale ale criticii și ale manualelor după care se studiază literatura română, și de asemenea este eludată cu obstinație din sistemul modelelor etice publice care trebuie transmise generațiilor ce vin.

Aceste involuții ale scriitorilor, observă Monica Lovinescu la final, nu exclud condeiele de prim-plan pentru a nuanța ușorul pesimism. Și ritmul precipitat al istoriei. "E prea mult zgomot, sunt prea multe evenimente capitale (cine s-ar fi gândit serios că va vedea scrise aceste cuvinte"Uniunea Sovietică a încetat să existe ?"), un prea puternic cutremur cu epicentrul acolo unde trebuie, la Moscova, pentru a ne mai îngădui să somnolăm în preamoștenite cusururi".[10] Cuvintele și argumente exspuse de marele analist și critic Monica Lovinescu acum aproape 25 de ani își verifică actualitatea. Pe urmele sale, doar reactivându-ne insomniile putem pune capăt involuției.

P :S : Încă mai există enclave culturale și academice românești unde Monica Lovinescu și apărătorii ei sunt vânați mai ceva decât în perioada Războiului Rece. Vorbesc din proprie experiență, de data aceasta. Astfel, în timp ce, preponderent, Humanitas, Vremea, Vinea, Timpul și alte edituri românești, centre culturale, reviste și universități din țară i-au editat în ultimii ani operele și i-au cultivat imaginea, în Bucovina și în centre precum Suceava, Universitatea locală dar și o revistă literară precum Bucovina Literară (condusă direct și indirect în diferite intervale de scriitori precum Ion Beldeanu, Ion Cozmei, Mircea A. Diaconu, Constantin Arcu, Nicolae Cîrlan, Onu Cazan, Doina Cernica, Sabina Fînaru, Carmen Veronica Steiciuc, Ovidiu Vintilă etc., revistă având în Consilii de Onoare politicienii președinți ai Consiliului Județean Suceava, Gavril Mârza sau Gheorghe Flutur), au cenzurat cu acribie de-a lungul timpului orice articol sau analize dedicate Monicăi Lovinescu. Mărturii cinstite a depus în acest sens cercetătorul Eugen Dimitriu, biograful Lovineștilor, (născut în același an cu Monica Lovinescu), în cartea sa Lovineștii, Spiru Haret, Suceava, 2001, povestind despre cenzura expresă aplicată numai Monicăi Lovinescu, față de toți ceilalți Lovinești. Până recent, era tratat la Suceava precum un paria, și numai repetatele mele acțiuni publice asupra acestei anomalii au dus la reconsiderarea sa. Noroc, însă, că omul, născut în 1924, a supraviețuit prigoanei îndurate și după '89. La rândul meu, depun necontenit mărturie asupra atacurilor furibunde comise împotriva memoriei Monicăi Lovinescu și a mea – care m-am implicat în construirea de proiecte dedicate memoriei sale, începând din 2001 – de către cei amintiți, atacuri ce au început din anul 2003, când, eu lucrând ca redactor la revistă, și solicitând publicarea unui număr omagial Monica Lovinescu, am fost ținta unor persecuții inimaginabile pentru o țară NATO și civilizată, care dorea să adere la UE : am devenit ținta unor propagande criminale, în lumea scriitorilor și a USV, care să mă marginalizeze în casta mea literară și în societatea românescă, am fost dată afară fără preaviz mai întâi din redacția Bucovinei Literare în anul 2003, pentru a mi se stopa articolele (după refuzul Sucevei, am realizat, totuși, numărul festiv dedicat Monicăi Lovinescu la împlinirea vârstei de 80 de ani împreună cu revista Hyperion din Botoșani), apoi am fost dată afară tot fără preaviz și din job-ul din Biblioteca Bucovinei – Consiliul Județean Suceava, în 2010, tot în urma unui complot politic orchestrat de cei numiți, coordonați și de generalul Datcu din USV, Facultatea de Economie și Administrație Publică (alias Gheorghi Prisăcaru, senator dar și general de spionaj) , scopul lor fiind de a-mi fi stopat Programul Zilele Monica Lovinescu, construit de mine după 2005, dar și Proiectele de gestionare a memoriei Holocaustului și Gulagului. Între timp, am publicat primul volum de cercetare și hermeneutică Monica Lovinescu. Est-etica. Geneze, Vinea, 2012, carte care a primit Premiul Convorbiri Literare 2013, Iași, premiu de mare onoare oferit unui scriitor și om de cultură român, pentru care mulțumesc comisiei de validare. Nu regret nicio clipă că am plătit lupta pentru susținerea memoriei Monicăi Lovinescu atât cu sănătatea și cu viața mea - acum distruse -, cât și cu receptarea operei mele poetice și critice și cu pierderea demnității publice. Dar cu această mărturie atrag atenția asupra actualității constatării pe care Monica Lovinescu o făcuse în articolul Scriitori în involuție (28 decembrie 1991), publicat și în volumul Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960-2000), Humanitas, 2014, ediție îngrijită și prefață de Cristina Cioabă, p. 184-186. Adaug: Da, cât timp mai există oameni meschini, aflați în postura de scriitori în involuție, care contestă Monicăi Lovinescu dreptul la respect în literatura română, merită să ripostăm. România valorilor nu poate fi slujită altminteri decât prin curajul de a-i apăra valorile. Toate valorile.

O cultură puternică nu se poate întemeia pe vrajba dintre valori.

Angela FURTUNĂ

Iulie 2015



[1] Monica Lovinescu, Jurnal esențial, ed. îngrijită de Cristina Cioabă, pref.de Ioana Pârvulescu, Humanitas, București, 2010, p.73, însemnarea din 7 decembrie 1981)

[2] Vezi articolul Evazionismul (4 iunie 1970), în volumul Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960-2000), Humanitas, 2014, ediție îngrijită și prefață de Cristina Cioabă, pp. 119-121.

[3] Vezi articolul Criticofobia (26 ianuarie 1971), în volumul Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960-2000), Humanitas, 2014, ediție îngrijită și prefață de Cristina Cioabă, pp. 121-123.

[4] Vezi articolul Asaltul umbrelor (27 februarie 1969), în volumul Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960-2000), Humanitas, 2014, ediție îngrijită și prefață de Cristina Cioabă, pp. 112-119.

[5] Scriitori în involuție (28 decembrie 1991), în volumul Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960-2000), Humanitas, 2014, ediție îngrijită și prefață de Cristina Cioabă, p. 184.

[6] Ibid., p.184.

[7] Ibid., p. 186.

[8] Ibid. p. 186.

[9] Scriitori în involuție (28 decembrie 1991), în volumul Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960-2000), Humanitas, 2014, ediție îngrijită și prefață de Cristina Cioabă, p. 184-186.

[10] Ibid., p. 186.