Home Angela Furtuna In Memoriam Monica Lovinescu
In Memoriam Monica Lovinescu PDF Print E-mail
Written by Angela FURTUNĂ   
Monday, 27 April 2015 09:28

Unde ne sunt bătrânii? Unde ne sunt tinerii?


Istoria nu este numai o disciplină ştiinţifică, ci şi o armă în încercarea, mereu reluată, de-a da societăţilor o conştiinţă de sine. În această privinţă, eşecul nostru este răsunător. Însă nu ne putem permite să fim pesimişti. Vor veni generaţii care vor înţelege. Lucrul se va petrece atunci când memoria va reuşi să coabiteze cu voinţa de-a construi. Însă generaţiile tinere ne vor pune întrebări la care va fi greu să răspundem » (Ion Vianu, 22, 04 ianuarie 2011)


« Intransigenţa în România nu mai are vârstă, dar nici compromisul »

(Monica Lovinescu, august 1972)


Aceiași, ieri și azi: cei care voiau să profite estetic, fără să plătească etic…

(Monica Lovinescu)


Acum șapte ani, în seara zilei de 20 aprilie 2008, se stingea la Paris, la 85 de ani, Monica Lovinescu. Simbolul celei mai puternice conștiințe românești culturale, artistice, literare, jurnalistice, critice, identitare și antitotalitare  avea să părăsească, astfel, în discreție și decență, conștiința publică românească, după ce, timp de peste două decenii o resuscitase continuu cu eroism, prin emisiunile "Actualitatea culturală românească" și "Teze și Antiteze la Paris".  Dar politicile noilor forme de abdicare au reușit să lucreze cu eficiență, între timp, la pierderea memoriei acestei figuri luminoase, prin  asediul sistematic efectuat cu arma moralei oportunismelor asupra eticii neuitării.

Interesantă devine, astfel, re-lectura unei analize efectuate de Monica Lovinescu în etapa de liberalizare a epocii totalitare, consecutivă bolșevizării. La ora aceea, ca și azi, când ne găsim într-o nouă etapă de liberalizare, avea loc o alăturare a marilor speranţe morale  şi a  căderilor etice spectaculoase…

Starea actuală a vieţii literare (și nu numai) româneşti şi a moravurilor aferente se aseamănă uluitor cu aceea localizabilă între iulie 1971 şi iulie 1972 (Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român), sub aspectul seismelor create printre scriitori (şi intelectuali) de alăturarea marilor speranţe morale  şi a  căderilor etice spectaculoase…Ideal şi decepţii; iluzii de ascensiune, urmate de prăbuşiri irepresibile;  purism etic dublat de refugiul în autonomia esteticului (găselniţă colaboraţionistă) şi în veritabilă găunoşenie…Revizitarea  Jurnalului  indirect al Monicăi Lovinescu (planificat să apară în 1972, dar publicat abia în 1978)  readuce cu acribie în atenţie detaliile ţintite de autoare:  analiza aşa-zisei « liberalizări » în literele româneşti. 

În anii 70, ca şi astăzi, liberalizarea nu a reprezentat decât o simplă asumpţie enunţiativă care a consolidat în fapt eternitatea  unor pulsiuni aproape extremiste, stalinismul fără frontiere, reflexele autogenerative ale unei culturi ce relativizează totul.

Monica Lovinescu a consacrat un capitol aparte naşterii scriitorului disident în acel timp al liberalizării: ea rememorează istoria anului când a apărut şi în lumea românească un tip de scriitor pe  atunci inedit în România; acela care, ca în Rusia, văzându-se interzis la el acasă, nu se resemnează şi-şi trimite cărţile spre publicare în Occiden : Paul Goma.

Succesul atins de Goma dincolo a deranjat toate elitele din ţară. Cel mai mult, însă, a deranjat curajul său.

Curajul este o noţiune discreditată în literatura noastră prin felul în care a fost sistematic folosită în mod ipocrit, observă Monica Lovinescu. Nu sunt puțini cei care au analizat curajul. Noţiunea de curaj trebuie evitată (Augustin Buzura), uitată (Virgil Ierunca), revizuită (Monica Lovinescu), reanalizată (Jeni Acterian), pentru că a devenit desuetă (Marin Mincu), inadecvată (Adrian Marino), simplistă (Alexandru Paleologu).  Nu ne spunea oare Vladimir Jankelevici în Tratatul Virtuţilor că “nu există virtute mai uşor de pastişat decât curajul şi că orice etică a curajului ar trebui să înceapă printr-un tablou al parodiilor sale”?  Monica Lovinescu sugerează că tabloul parodiilor ar putea fi net îmbogăţit prin observarea anumitor fenomene din viaţa literară românească. De la scriitorul care vrea să facă o revoluţie cu poliţia, Eugen Barbu, până la acela care construieşte o carte aparent curajoasă, respectând toate tabu-urile impuse de regim, Al. Ivasiuc, cu Păsările, exemplele nu lipsesc. În totul, asistîm la un conformism previzibil, dublat de un curaj de operetă:  a spune, ocazional, fără a critica abrupt,  numai ceea ce nu deranjează (în timp ce ceilalţi nu contenesc să exprime la modul encomiastic ideologia oficială) poate trece drept un act de curaj într-o dictatură,  dar nu şi în lumea liberă;  a emite adevăruri ambalate bizar, care nu contrariază cenzura din cauză că nu exprimă atitudini opuse regimului,  poate trece drept un act curajos,  când de fapt este doar un monument de ambiguităţi…Din  astfel de simulacre ale unui curaj exploatat cu indecenţă şi oportunism s-au născut cariere literare communist-glossy, tectonici « axiologice » (adversarii revizionismului ştiu ei de ce se tem, ieri ca și azi), şocante compromisuri ale Binelui inutil cu Răul obligatoriu, dar toate soldate cu un final fericit până în zilele noastre.  În fond, lipsa de caracter nu este penalizată de nicio rigoare.

Întreaga problemă a liberalizării, spune Monica Lovinescu,  s-a pus – şi am pus-o şi noi – în termeni de generaţii. De câte ori am repetat-o? Liberalizarea aşa a început: prin ivirea unei noi generaţii, prima din istoria noastră, care avea dreptul, bazându-se pe un criteriu etic, să-şi respingă în bloc  predecesorii compromişi de-a lungul realismului socialist. Admiraţia, tot atât de necesară tinereţii ca şi contestarea, nu putea să şi-o manifeste decât în jurul unor rare excepţii ale tăcerii – Lucian Blaga, Ion Barbu.  O generaţie fără părinţi spirituali. Dar pentru a-şi întemeia dispreţul şi susţine negarea ar fi trebuit să fie o generaţie a veghii, o generaţie fără somn. I se cerea prea mult? Mult mai puţin de fapt decât cerea ea însăşi unor predecesori care avuseseră dacă nu scuza cel puţin explicaţia teroarei.

Valabil şi în zilele noastre, îndemnul la veghea asupra naşterii noilor forme ale gândirii şi atitudinilor  totalitare este nu numai actual, ci de-a dreptul necesar. Pentru că există un fundamentalism al gândirii românești actuale, care își trage seva din legile celui mai tipic totalitarism, ce nu poate păcăli nici măcar legile propagandei de război.

Monica Lovinescu reamintește  care au fost cauzele abdicărilor şi trădărilor ce au afectat generațiile de acum cincizeci de ani:  din această generaţie pornită la drum cu mai multe drepturi (ea n-a avut de cucerit fragmentele de libertate acordate de sus, ci numai de a şti să le salvgardeze), dar şi cu datorii sporite pe măsura acestor drepturi, a început, pe la sfârşitul lui 1968,  să se desprindă o nouă gardă a compromisului, alcătuită din cei care voiau să profite estetic, fără să plătească etic. Să combine, adică, ascensiunea socială şi în partid – achitată prin discursuri şi articole de prostituţie festivă – cu opera neîntinată estetic prin care pătrunzi şi rămâi în istoria literară. Avântul acestei noi gărzi a compromisului a fost, o clipă, frânt, de Tezele din iulie” Finalmente, însă, toate generaţiile şi-au dat mâna în compromis,  cu rare excepţii…(Tânăra generaţie din anii 1960 a irupt cu o întrebare aproape urlată – unde ne sunt bătrânii ?dar propria ei demisie ne obligă azi, spunea Monica Lovinescu în august 1972, la a doua întrebare, cu urmări probabil mai grave deoarece implică viitorul: unde ne sunt tinerii?).

Asistăm, după aproape cincizeci de ani de la aceste reflecţii ale Monicăi Lovinescu, la recăderea tuturor generaţiilor în compromisuri (deşi din motive diferite), în măsura în care sunt aspirate de turbioanele politicii românești contemporane; acestea par a fi  antrenate în bizarele strategii de putere așa-zis pluripartinică, dar care e realitate  un mecanism ocult de putere histrionică, mafiotă, iresponsabilă, oligarhică ; aceste abdicări etice vizează mai ales subminarea elanurilor anti-totalitare, precum şi legitimarea curenților monopoliști ai Răului în istoria națională actuală,  la douăzeci și cinci de ani după căderea dictaturii. Autorii acestor ambiguităţi morale şi ai noilor curenţi nihilişti provin atât din sfera politicului – total morbid în România –,  dar, în mare măsură, din lumea literară autohtonă, din media omnipotentă (și deloc liberă) şi din intelectualitatea cu vizibilitate publică.  Întrebarea pe care ar pune-o astăzi Monica Lovinescu, în condiţiile noilor distorsiuni, ar fi până unde se vor întinde eternii curteni fără frâu? Căci nu bătrâneţea sau tinereţea îi defineşte la noi pe apostolii compromisului, ci laşitatea şi oportunismul…

Se vor trezi scriitorii români și formatorii de opinie, din strania somnolenţă a atitudinii, precum și din pactul cu diavolul,  maladii care au făcut şi continuă să facă din ei, la fel ca în epocile totalitare, un fel de orfani ai curajului ? Continuând cu îngrijorare logica Monicăi Lovinescu, am actualizat analiza făcută pe  universul anilor liberalizării la momentul 2015, pentru că, în fond, la capitolul eticii salvatoare, astăzi nu sunt schimbări esenţiale de semnalat…Dimpotrivă, din ce în ce mai puține și firave sunt vocile care se plasează public de partea Binelui. Unde ne sunt bătrânii? Unde ne sunt tinerii?

Angela Furtună

Aprilie 2015

 

Last Updated on Monday, 27 April 2015 09:33
 
Copyright © 2007-2017 Romanian Times. All Rights Reserved!
Please visit romaniantimes.org for the past articles!
 

Revista in format electronic

Editii anterioare

Banners

Polls

Spuneti-va parerea despre acest website