"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Ediţia a II-a, 20-21 aprilie 2009, Suceava şi Fălticeni – Un succes ! 

Pe 20 aprilie s-a împlinit un an de când Monica Lovinescu ne-a părăsit. Nimic nu poate împiedica zborul clipelor, însă gesturile noastre omeneşti se pot aşeza în calea uitării. Căci a o uita pe Monica Lovinescu sau a-l uita pe Virgil Ierunca nu ar fi neglijenţe majore condamnabile ca atâtea altele în societatea românească actuală, cât irosiri ale unui tezaur uman şi cultural imposibil de înlocuit în vremuri atât de aride din punct de vedere intelectual, moral şi spiritual.

Moto: Patria este ca un copil. Dacă nu ai grijă de ea, poate să plece de acasă. (Grigore Vieru)

La ora la care scriu acest articol, în ziua de marţi, 7 aprilie, populaţia Chişinăului e în stradă, tinerii pun presiune pe autorităţile comuniste, protestele de stradă sunt în toi, după o desfăşurare continuă de 20 de ore. Tinerii aceştia nu se tem să lupte pentru libertate, precum se tem părinţii lor deja reduşi la stadiul de legume ideologice de către bolşevizarea din ultimii cincizeci de ani. La graniţa dintre România şi Moldova se menţin restricţiile pentru cetăţenii români. Informaţiile sunt blocate, televiziunea oficială de stat difuzează programe cu elevi care prezintă varietăţi pentru copii şi dansează în cinstea conducătorului Voronin iubit şi reales la al nşpelea congres. Forţe necunoscute strecurate printre manifestanţi distrug clădiri importante. Flăcări şi vandalism etalate cu ostentaţie în faţa camerelor. Se repetă scenariul de acum douăzeci de ani de la Bucureşti.

…Cu această sintagmă definea Monica Lovinescu (în articolul „Până şi Orwell…” publicat în cartea „Diagonale”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002) schimbarea axei polilor în lumea de mutaţii morale pe care autoarea doar o intuia în anii 80, în timp ce noi o străbatem buimăciţi şi în mare viteză. Schimbarea de paradigmă globală a produs multe surprize de-a lungul anilor. Unele, năucitoare.

Premieră românească:
CUTREMURUL  DIN  4  MARTIE  2009 -  CU  OUĂLE   LA  VEDERE, VOTUL  DEPUTA
ȚILOR   APROBĂ  ÎNCEPEREA  URMĂRIRII PENALE  A  LUI   ADRIAN   NĂSTASE  
  

De câteva săptămâni, Ilici Iliescu şi Adrian Năstase se marchetează puternic, la ore de vârf, pe la toate televiziunile româneşti. Faţă de toate necazurile actuale prin care trece România, ei au o singură strategie şi un singur discurs, prin care nu îşi exprimă nicio clipă regretul faţă de propriile greşeli şi faţă de înşelarea aşteptărilor electoratului, ci repetă papagaliceşte numai lozinca: Jos Băsescu! Arătarea lor obsesivă la faţă pe micile ecrane este, de fapt, un mecanism de lavaj al creierului românilor, căci în realitate aceşti doi lideri au cam început să fie, de ani buni, clienţii obişnuiţi ai comisiilor de audiere, ai instituţiilor de cercetare penală şi ai presei de scandal politic, iar în acest început de an electoral 2009, ei aleargă bezmetici după rating şi imagine bunăde campanie.

(3 februarie, 1909, Paris, Franţa – 24 august, 1943, Ashford, Marea Britanie)  

La 3 februarie 2009 s-au  împlinit 100 de ani de la naşterea, la Paris, a scriitoarei franceze  Simone Weil, care a fost o conştiinţă intensă a interbelicului european, o apreciată şi controversată gânditoare franceză din zona existenţialismului creştin, pasionată de filozofie şi de mistica creştină, animată de un activism pasional şi de un mit personal egofob. "Ori de câte ori mă gândesc la crucificarea lui Hristos, săvârşesc păcatul invidiei", scria în caietele sale de mai târziu autoarea, dar tot ea afirmă (în eseul Iubirea lui Dumnezeu şi nenorocirea) că „această distanţă infinită între Dumnezeu şi Dumnezeu, sfâşiere supremă, durere de care nimeni altul nu s-a apropiat, minune a iubirii, este răstignirea. Nimic nu poate fi mai departe de Dumnezeu decât ceea ce s-a făcut blestem".

Anul 2008, sau despre cum a pierdut poporul român şansa de a se apropia de un martir – Pagini din presa românească despre distanţa critică dintre curaj şi laşitate – Despre lipsa de recunştinţă a poporului român şi a statului român faţă de un mare patriot şi reprezentant de seamă al intereselor româneşti - Repere jurnalistice dintr-o călătorie către adevăr şi luciditate – Zilele Monica Lovinescu, un început de speranţă, la aniversarea a 85 de ani de la naşterea marii scriitoare – Etica neuitării, est-eticul şi luciditatea de care avem nevoie în noul mileniu.

Războiul civilizaţiilor şi copiii democraţiilor liberale

 
Se vorbeşte astăzi, din nou, agresiv,  şi cu argumente din ce în ce mai sofisticate, despre războiul civilizaţiilor, prelungindu-se astfel şi în acest deceniu polemica dintre Samuel Huntington şi Francis Fukuyama. Aşadar, democraţiile liberale au probleme, şi încă din cele mai spectaculoase, spun partizanii totalitarismelor de tot felul.

„ L’amour et la vérité doivent triompher de la haine et du mensonge" (Vàclav Havel)
”Dragostea şi adevărul trebuie să învingă ura şi minciuna” (Vàclav Havel)

Ierihon şi solitudine

Nu, civilizaţia cărţii nu a murit. Suntem în plină epocă dominată de frunzărire. Cu fiecare pagină nouă citită, aflăm ceva care ne schimbă radical viaţa. Numărul de titluri noi de cărţi dedicate afacerilor şi investiţiilor apărute numai pe Amazon.com în vara anului 2002 era de peste 150.000 de cărţi diferite. Deşi la noi unii deplâng soarta pieţei de carte, aceasta este totuşi foarte puternică. Pe măsură ce pieţele devin şi mai eficiente, barierele de acces de care trebuie să treacă nou-veniţii şi care, pe vremuri, aveau dimensiunile Marelui Zid Chinezesc, încep să împărtăşească soarta zidurilor din Jericho (Ierihon, cel mai vechi oraş din lume 12 000 de ani) şi Berlin. Aceste ziduri au căzut şi astfel s-a întâmplat o minune. Lumile altădată despărţite de ziduri, au început din nou să comunice.

(continuare din numărul trecut)

Muzică şi trend emoţional angelic
Emo kids sunt fiinţe sensibile şi politicoase. Nu anarhişti. Nu terorişti. Adică ceea ce societatea actuală urăşte de moarte. Emo kids nu dinamitează din interior societatea, ci doar o critică. Pentru că vor să construiască o lume mai suportabilă. Cine nu iubeşte critica? Spiritele totalitare. Spiritele antimoderne detestă critica. Media şi cultura noastră de front agreează în prezent numai modelele vulgare, mojice şi violente, atât în politic cât şi în viaţa culturală sau de fiţe. Pe acestea le propun tinerilor noştri. Dar iată că aceştia refuză urâţenia şi prostia. Emo, care par nişte misionari ai introspecţiei savante presărate cu acorduri de muzică experimentală, nu fac priză la aceşti monştri ai bulimiei prostului gust public. Definitorie pentru emo este o anumită muzică, ce vine pe un filon istoric profund. Acest gen de muzica a creat o subcultură şi de atunci a crescut continuu adică de la începutul anilor ‘90. „Majoritatea copiilor, spun despre ei înşişi emo-teoreticienii, arată ca tocilarii: poartă ochelarii negri, taioare lungi şi haine ieftine. Căci nu haina, ci sufletul blând face omul.”