"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Nicolae Iorga susţinuse cândva ideea că “istoria contemporană adevărată ar trebui să însemne formarea omului modern, deci căutarea pretutindeni a elementelor din care s-a alcătuit el: straturi mai vechi, aporturi mai nouă, cu împrejurările în care s-a făcut legătura, contopirea...” Găsesc îndreptăţită extrapolarea acestui principiu asupra discuţiei despre imaginea României de azi, care face obiectul meditaţiilor de faţă. Chestiunea ar trebui să pună accentul pe imaginea adevăratei Românii de azi, iar mai departe, precum orice alt concept constituit din suma unor elemente și fragmente de cunoaștere supuse în mod premeditat efemerității, aflate in statu nascendi și cu o durată de viață foarte scurtă, ar trebui să incumbe formarea unui om ataşat unui real recreat[1] în mare viteză.

Cititorul român nu a putut ajunge la opera scrisă a Monicăi Lovinescu decât după căderea Zidului Berlinului. Iar amintirile despre destinul ei literar nu au urmat linia firească, ci o cale întortocheată, răsturnată, cum îi fusese şi viaţa. Romanul excepţional pe care Monica Lovinescu l-a terminat în 1955, şi care o recomanda drept o prozatoare de viitor[1], apare în România abia în 2007, ca restituire. Întreaga carieră a scriitoarei, de fapt, fusese întreruptă în epocă de căderea Cortinei de Fier şi suprimată brutal prin confiscarea autoarei – printr-un sacrificiu asumat graţie conştiinţei sale morale înalte – de partea jurnalismului şi a militantismului anticomunist. Aşadar, pentru a ajunge la Monica Lovinescu a fost nevoie să cadă mai întâi un zid planetar, dar apoi să se deschidă, cu lentoare şi cu ignobile amânări, arhivele şi jurnalele, să se deschidă şi odăile ascetice şi curate, străjuite de biblioteci bogate, în care trăise tatăl, E. Lovinescu, dar şi mama, Ecaterina Bălăcioiu, sau în care scriitoarea îşi petrecuse o mare parte din existenţă, la Paris, în Rue Pinton, alături de soţul ei, Virgil Ierunca.

Împărtăşesc multe lucruri cu Borges: îndoielile, auto-interogaţii fără sfârşit despre real şi despre realitate, sau, şi mai bine, şi despre una şi despre cealaltă; şovăielile, ah, aceste energii care, afectând de câteva ori elanul primordial al expresiei, ca nişte frici cameleonice, te propulsează în final pe acoperişul celor mai interesante revelaţii; nu în cele din urmă, corecturile (diagnosticate prima dată de Ana Barrenechea), care transformă impreciziile, răzgândirile şi lacunarităţile literare borgesiene în metabolism mnezic şi imaginativ integrat în mecanismul inefabil al artei narative. Lucrul cel mai interesant, însă, este inserţia acestor mecanisme de creaţie, care mă aseamănă cu Borges, în stilul existenţial, care devine, astfel, sau tocmai de aceea, plin de incertitudini stilistice înşiruite pe un fir kalokagathic, dar şi dominat de iminenţa schimbării sistemelor de referinţă ori, de ce nu, copios impregnat de nevoia de redefinire a realităţii. Poate că această existenţă nu este decât o Carte a fiinţelor imaginare, care nu există decât pentru a deveni, conjunctural, unul sau altul din personajele care ne înconjoară şi ne umplu vieţile.

Accente paradoxale: totalitarism şi dictatură; bahic şi dionisiac; plăcerea textului şi voluptăţile intertextuale

 

Unul din marile merite ale Monicăi Lovinescu este acela de a fi scanat şi deconstruit cu fineţe, didactic, mecanismele subtile care târăsc societăţile fragile în ipostaze ce paralizează democraţia; astfel, ea trage concluzia că[1], „fără îndoială, momentul determinant de trecere dintr-un sistem totalitar într-unul de dictatură a fost acela al apariţiei primelor mărturii asupra lagărelor, închisorilor şi supravieţuitorilor”. Cea mai fină analistă a sistemului comunist (cf. celui mai fidel discipol al său din spaţiul românesc), Monica Lovinescu observă faptul că O zi din viaţa lui Ivan Denisovici s-a dovedit tot atât de importantă în Rusia ca şi Raportul Hruşciov, iar cotitura reală în procesul de democratizare de la Praga a fost constituirea Clubului 231 (după numărul articolului de lege alocat disidenţei), grupând victimele neocomuniste ale terorii staliniste din Cehoslovacia.

Omul kalokagathic a fost multă vreme omul întemeietor al idealurilor antice culturale europene. Acest tip de perfecţiune a însoţit timp de secole proiecţiile psihice şi spirituale ale identităţii colective, în civilizaţia noastră. Astăzi, acest om – în care sunt armonizate virtuţile fizice cu acelea morale şi afective -, devine, din păcate, una din proiecţiile de care ne îndepărtăm vertiginos. Omul contemporan ia distanţă faţă de etică, se dezice de importanţa frumuseţii morale, se dezbară de vederea către Adevăr, Frumos şi Dreptate, după cum spunea Soljeniţîn. Căutarea omului frumos, a omului kalokagathic nu mai trece prin evaluarea morală şi sufletească, ci doar printr-o modelare fizică şi virtuală, tehnologică, aproape demonic, în orice caz atribuibilă Răului.


Mergând pe filonul clasic al kalokagathiei, urmărind idealul pedagogic şi moral care a statuat o anume tipologie în paradigma europeană, se înscrie Monica Lovinescu, de la a cărei naştere se împlinesc 90 de ani în 2013, la 19 noiembrie, şi de la a cărei dispariţie de împlinesc 5 ani, pe 20 aprilie 2013.

Căutarea reperelor dreptei româneşti pare mai acută astăzi decât oricând, dar mereu ineficientă. Societatea românească post-comunistă (marcată definitiv, trebuie să o spunem, de ambele regimuri totalitare, de extremă dreaptă şi de extremă stângă, care au secătuit-o în ultimii şaptezeci de ani) se comportă mai ales faţă de ideologiile de centru-dreapta şi faţă de democraţie precum un organism extrem de tarat după o boală gravă, din care, deşi a scăpat, nu poate totuşi ţâşni către vindecarea totală, ci se zbate într-o agonie prelungită. Cu prognostic rezervat. Metabolismul tranziţiei româneşti fiind mult prea lent, dar şi imprecis ca direcţie, el nu poate tracta trendul de funcţionare a organelor vitale ale democraţiei.

Scriam, acum doi ani, o cronică la cartea lui Cristian Pătrăşconiu, intitulată Repere ale dreptei româneşti[1]. Zece interviuri realizate de autor în perioada februarie-octombrie 2010 îi aşezau laolaltă, în acel volum – editat în condiţii grafice excelente –, pe Valeriu Stoica (prefaţa şi punerea problemei), Andrei Pleşu, Al. George, Virgil Nemoianu, Neagu Djuvara, Vladimir Tismăneanu, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Horia-Roman Patapievici, Lucian Boia, dar şi pe Devis Grebu, într-o generoasă expunere de grafică sugestivă..

Moto: “La ora asta, acela care cunoaște U.R.S.S. trebuie să strige constructorilor socialismului: “Pericolul e în voi’! ‘’(Panait Istrati - Spovedanie pentru învinși)

Moscova nu pierde nicio ocazie pentru a transforma în succese personale orice eșec al inamicului occidental. E semn că Războiul Rece revine în forță, prin strategii de demonizare a politicilor economce ale Vestului, generând în subsidiar sentimente anti-occidentale și anti-capitaliste, însoțite de simpatii neocomuniste. Proiectul - folosit cândva cu succes de agenții KGB - este reiterat de fostul agent Putin. Acesta oferă cu tamtam cetățenia rusă unor vedete occidentale ca actorul francez Depardieu sau tenismanul Năstase - remarcabili agenți de imagine -, care, deși au făcut bani frumoși în anii de boom ai economiei occidentale, nu mai vor să plătească și impozitele specifice acestei economii aflate azi la ceas de cotitură. Conflictele antifiscale din Vest sunt valorificate ca surse de imagine pentru Putin, împotriva căruia protestatarii din țară nu contenesc să vocifereze. Prin această strategie populistă - de transformare, a unui eșec al adversarului, în merit -, Rusia își construiește mai nou imagine de paradis fiscal, încercând să devină mediu eligibil pentru interese economice și de diaspora globală. Că generează, însă, pe această cale, și legitimități noilor forme de extremism politic...pare să intereseze mai puțin.

În curând, cartea intitulată Monica Lovinescu. Est-etica, volumul I, va vedea lumina tiparului. Martorul la dezvrăjirea lumii politice a secolului trecut şi care face obiectul acestei cărţi este Monica Lovinescu. Principala grijă, citeşte îngrijorare, care a însoţit viaţa de scriitoare şi de jurnalistă a autoarei a fost aceea de a apăra sensul adevăratei literaturi, în mod conceptualizant şi nu instinctiv ; această apărare a fost pusă în operă mai ales în circumstanţele precise ale exilului şi ale luptei cu sistemele politice totalitare, care transcend acel mimesis ce pune între paranteze existenţa umbrelor şi a răului în realitatea invazivă şi care anesteziază la nivelul conştiinţei artistice, în mod greşit, esteticul împotriva eticului, atunci când acesta din urmă e conceput ca o agresiune. Nu este lipsit de importanţă faptul că această pasiune a fost mereu prezentă prin asumarea – în ceea ce priveşte gândirea literaturii şi a criticii –, a unei europenităţi riguroase[1], deşi afiliată îndemnului manolescian[2] într-o manieră totală, ce ne aminteşte, printr-o extrapolare a obsesivităţii, de Simone Weil[3], o altă gânditoare construită din diamante lucide, confruntată la rândul ei cu vremurile de complicitate a celorlalţi cu forţele Răului totalitar (fratele geamăn al Gulagului)[4], şi care adoptase şi ea, în mod benevol, europenitatea ca natură culturală şi ca arhetip civilizaţional, intrând astfel sub incidenţa unui tip de asumare frecvent întâlnit în epocă.

…la 19 noiembrie, ar fi împlinit 89 de ani…

Moto: “În toate apologiile retrospective ale comunismului regăsim apelul la afectivitatea care ar scuza cele mai mari fărădelegi” (Jean-François Revel)

În jurul marilor teme culturale şi existenţiale ce se întrepătrund în conştiinţa intelectualei livreşti care era Monica Lovinescu la vârsta tinereţei şi a debutului existenţei din exilul parizian, paradigma morţii şi a sinuciderii potenţează trăiri afective intense; e, pentru suflet, pretextul de a renaşte din propria cenuşă precum Pasărea Phoenix; dar, în acelaşi timp, e o avanscenă a identificării şi a autocreaţiei prin avatarurile structurilor temperamentale, cognitive şi reactive, recognoscibile şi asumate de scriitoare: „mi-am dat seama, în faţa acestui vid, că de fapt nu agnostică sunt, ci jansenistă, dintre cei cărora graţia le fusese refuzată”. Pentru prima dată, autoarea face mărturisirea că la mijloc a fost un act tranşant cu propriul ei stil de gândire, că a existat o decizie foarte personală, cu rol terapeutic, luată la limita de suportabilitate a suferinţei imense pe care o trăise până atunci, căci conştientizase în sfârşit originile răului care o măcinase sufleteşte.
Amputarea liniilor de forţă ale traseului existenţial este o soluţie de sacrificiu. Pierduse într-un timp scurt cei trei piloni ai libertăţii: pe tata, ţara de origine şi pe mama (rămasă ostatică în ţara pierdută, şi aflată acum sub ocupaţie bolşevică).

Studiul comparat efectuat de Monica Lovinescu pe modelul sovietic şi pe cel românesc sub totalitarism (relaţia dintre criteriile intrinseci ale esteticului, ale culturii şi ale literaturii, pe de o parte, şi demisiile morale şi restrângerea câmpului literar, efectele teroarei, lipsa instinctelor libertăţii în expresia literară, pe de altă parte): cele două culturi au vârste diferite, tânără fiind cea română. Era poate firesc, tocmai de aceea, ca pregătirea literaturii române pentru prima sa mare diviziune culturală să inducă necesitatea unui curent de instituire, în care eticul şi militanţa să fie vectori ce definesc o identitate în numele căreia pot fi ulterior abordate obiectul cultural, saturaţia sa estetică şi perspectiva axiologică. Tocmai de aceea, analiza stărilor de urgenţă impuse de relaţia dintre scriitor şi Putere sub totalitarism devine un revelator valabil. După ce trece în revistă cei doi factori care au stat la baza demisiilor etice ale intelectualităţii ruse („Motivele nerezistenţei? Primul ar ţine de temperamentul rusesc: lipsa unei tradiţii a libertăţii şi chiar lipsa gustului pentru libertate. […]