"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Norman Manea călătorește mereu. Născut la Suceava, acum 79 de ani, cunoaște toate temele alungării și ale inițierii în exil, specifice secolului al XX-lea. Regimul fascist din România celui de-al doilea Război Mondial l-a obligat să părăsească Bucovina natală, deportat cu familia în TransnistriaL; regimul comunist l-a constrâns să părăsească din nou țara, la 50 de ani, după ce i-a fost anulat premiul pentru roman al Uniunii Scriitorilor anunțat pentru anul 1984 (dar anulat ulterior de Comitetul Culturii și Educației Socialiste, în urma unor înscenări și denunțuri calomnioase parțial antisemite), iar presa vremii și propagandiștii fără scrupule de pe axa Suceava - București au demarat o campanie antisemită mizerabilă de denigrare a sa, cu scopul de a justifica prigoana declanșată de regim împotriva autorului.

Unde ne sunt bătrânii? Unde ne sunt tinerii?


Istoria nu este numai o disciplină ştiinţifică, ci şi o armă în încercarea, mereu reluată, de-a da societăţilor o conştiinţă de sine. În această privinţă, eşecul nostru este răsunător. Însă nu ne putem permite să fim pesimişti. Vor veni generaţii care vor înţelege. Lucrul se va petrece atunci când memoria va reuşi să coabiteze cu voinţa de-a construi. Însă generaţiile tinere ne vor pune întrebări la care va fi greu să răspundem » (Ion Vianu, 22, 04 ianuarie 2011)

O luptă pe viață și pe moarte pentru valoare și salvare:  Scriitorii de vocație versus scriitorii produși de codul de procedură penală


România ultimilor ani se dezvoltă, din păcate, ca o entitate statală cvasi-anti-culturală, deoarece mecanismele de promovare și de valorificare a resurselor ei umane din domeniile de vârf, cu mențiune specială pentru elite culturale reale, sunt antivalorice. Deja vorbim, de câțiva ani, despre cauzele acestei tragedii. Educația în școli e deficitară și pare că nu se poate redresa în timp util; comunicarea publică a devenit suspectă, pentru că e mai degrabă o manipulare ce rostuiește interesele oculte de putere și de alianțe politice;

Moto: Cam aşa mi se întâmplă de fiecare dată când ajung într-un post nou – o hartă goală sau lipsită de sens, pe care o umplu treptat cu propria mea istorie (Kiki Skagen Munshi)

Acţiunea romanului, complexă şi strati-ficată, se desfăşoară pe două coordonate temporale. Una este cea trecută, dedicată istoriei personajelor, plecând de la copilăria lor bucovineană împletită cu aluzii şi referiri la istoria României ante-comuniste şi până la starea de adulţi ce aşteaptă Revoluţia de la 1989. Altă coordonată este cea în desfăşurare, destul de imprecisă ca rezonanţă, dar asimilând într-o textură semantică originală elemente de trecut recent şi de ceea ce înseamnă perfectul simplu, cel mai românesc timp al relatării.

Firul vieţii, brodând pânza istoriei. Şi reciproc. - Destinul a trei copii, doi români şi un evreu, precum şi al familiilor şi prietenilor conjuncturali ai acestora - originari din Bilca, Bucovina, şi plecaţi în “lume” către Capitala Bucureşti, iar mai apoi evoluând şi călătorind în cele patru vânturi, fiecare cu misiunile şi cu aventurile sale de supravieţuire -, urmează sinuos o naraţiune fluentă, alertă şi minuţios centrată pe broderia unui fir istoric complicat: referiri la evenimente din evul mediu românesc şi până la epocile recente, la interbelic sau la al doilea război mondial sau în comunism, reprezintă accente ce pun lumini şi umbre pe personajele ce traversează aproape un secol de războaie şi de păci nesigure.

Cartea. - M-a uluit şi emoţionat lectura volumului Şoapte la Bucureşti - apărut în 2014 la Editua Compania şi semnat de Kiki Skagen Munshi, fost oficial American în România.[1]

E romanul unei drame româneşti care începe în 1939, la mine acasă, în Bucovina, şi se încheie în 1985 la Bucureşti, fiind semnat de o americancă pentru care reconstituirea bucovinenilor, a românilor în general, precum şi a nenumăratelor lor probleme şi conflicte, a reprezentat o muncă de prelucrare a informaţiilor şi a emoţiilor altora. A trebuit să călătoresc, cu sufletul la gură, de la Bilca la Brodina, la Calafindeşti ori Ilva, prin Munţii Bucovinei, înspre Transilvania sau Ucraina ori Rusia, alături de eroii de diverse culturi ce animă cartea doamnei Munshi (sunt personaje “furate” din amintirile unor prieteni români), a trebuit să refac traseul recent al României Mici şi al României Mari din secolul trecut, ori traseul jocurilor austriece, ruseşti sau germane faţă de Bucovina, a trebuit să reciclez în mod neaşteptat unele amintiri personale extrase din arhiva emoţională a propriei mele familii bucovinene, ca să înţeleg că autoarea operează, de la distanţă, cu o logică şi o minte de fin analist, care nu face literatură sub presiunea emoţiilor localiste, cât mai ales sub pasiunea integrării multiplelor teme româneşti într-un câmp mai larg.

Cele mai importante evenimente din 2014 privind moştenirea Monica Lovinescu sunt apariţiile de la Editura Humanitas – Bucureşti ale celor mai recente două cărţi semnate de ilustra scriitoare[1] precum şi organizarea ediţiei a VIII-a a manifestărilor de la Suceava, Iaşi şi Fălticeni, sub genericul ZILELE MONICA LOVINESCU.

I. ZILELE MONICA LOVINESCU, EDIŢIA A VIII-A, 19-20 NOIEMBRIE, 2014

Moto:
“…În România postdecembristă, s-ar părea că uităm înainte de a ne fi adus aminte.”(Monica Lovinescu)

Ediția a VIII-a din acest an a evenimentelor reunite sub genericul Zilele Monica Lovinescu are loc la Iași, Suceava și Fălticeni, în intervalul 19-20 noiembrie, adăugând tradiție și valoare proiectului, precum și susținerea nedezmințită în timp a Consiliului Județean Suceava, a Bibliotecii Bucovinei, a Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Iași și a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, alături de Radio Europa Liberă, Primăria Fălticeni, Alexandria Librării, Colegiul Național Nicu Gane din Fălticeni, Colegiul Tehnic Mihai Băcescu din Fălticeni, Colegiul de Artă Ciprian Porumbescu din Suceava, Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni, Biblioteca Municipală E. Lovinescu din Fălticeni, Parohia Grădini, Sfinții Voievozi din Fălticeni.

Ziua victimelor Holocaustului transnistrean a fost comemorată în Bucovina, ca în fiecare an, la 9 octombrie, prin expoziţii de carte şi de artă, sub genericul Etica supravieţuirii. Acestea fac parte din programul iniţiat de mine la Consiliul Judeţean Suceava şi Biblioteca Bucovinei începând cu anul 2006, proiectul fiind unul de durată şi având ca scop cultul eroilor, omagiul adus victimelor Holocaustului şi ale Gulagului bolşevic anticomunist, pedagogia memoriei antitotalitare şi consolidarea societăţii civile şi a discursului public democrat în România şi în Europa post-criminală. Proiectul urmează o abordare sistematică a istoriei de nenorociri aduse planetei de nazism şi de comunism, adică de cei doi gemeni heterozigoţi totalitari ai secolului XX (cf. Alain Besançon, care a subliniat şi unicitatea «şoah-ului »).

Relaţia dintre politică şi oameni – făuritorii de iluzii personale şi colective – nu mai poate fi justificată, în plină epocă a globalizării, decât de specia fantasticului. Aşadar, pentru a înţelege astăzi realitatea politicului şi a puterii prin intermediul toboganului diacronic şi al şocurilor viitorului, administrarea în doze terapeutice de S.F. şi de fantastic poate fi un catalizator şi poate reprezenta opţiunea ideală. Puterile politice se definesc şi se nutresc la ora actuală mai mult prin virtualitate, prin arma media şi hipnoza de grup, precum şi prin accelerări - la care concură şi intensificarea unor iluzii colective - către un accident originar, în maniera teoriilor lui Paul Virilio. Vorbim azi cu mai multă nonşalanţă de puteri, ca viziuni holistice. Care e locul nostru pe această scenă?

Toate-s vechi şi nouă toate, în politica românească, unde numai generaţiile s-au schimbat, nu şi moravurile, cum nici armătura psihologică. Omul politic român e definit, de veacuri, de valori omeneşti constante, dar uimitoare sunt aceste trăsături de caracter, aceleaşi fiind ele şi pe vremea lui Caragiale, şi în interbelic, şi în regimurile totalitare…ca şi azi. Totul pare fixat deja în codul genetic românesc. Oamenii de caracter nu pot rămâne în politică. Pentru a demonstra acest lucru, să luăm una din zecile de mărturii publicate în presa anilor ’30: emblematic rămâne articolul scris de avocatul-poet Demostene Botez în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, în iarna lui 1928.