Background Image
Previous Page  6 / 24 Next Page
Information
Show Menu
Previous Page 6 / 24 Next Page
Page Background

CULTUR}

6

ROMANIANTIMES

CELE DOUA USI

Slavomir Alm]jan

Când privesc prețul nemăsurabil al zilei, clipele care

se scurg prin clepsidra ființelor noastre obosite de așteptări,

dincoloderitualuldeautomulțumireal limbii cucarenevorbim

nouă înșine, văd un ocean de întrebări la care nu am avut nici

puterea, nici voința de a răspunde, și poate că, dincolo de frica

de a accepta răspunsurile, este frica de a mă pune față în față

cu o realitate pe care totuși doream s-o accept… Da, realitatea

propriei noastre treceri înspre un glorios altceva, cu picioarele

puternic înfipte într-un prezent mai mult decât dureros.

Clipa de față este una din clipele acelea lungi, nebănuit

de lungi care nu par să încapă în tiparul zilnic a ceea ce noi

știm că e clipă. Este acea infuzie de sus, compania nevăzută a

Duhului care pare să extindă clipa cu mult dincolo de valoarea

ei prezentă. Lupt cu prezentul chinuit de neputința de amodela

trecutul, frământat de ideea că viitorul este doar o fațetă a trecutului în ochii Celui ce pare

a mă striga ca să mă adune dintre lucrurile în care m-am risipit. “Adună-ți oștile, ridică

steagul, pornește!”

Da , chiar în clipa în care zidurile Ierihonului dădeau să cadă, copleșit de micimea

trecutului, eu nu puteam vedea măreția prezentului pregătit să deschidă viitorul, mi-am

plecat steagul și mi-am retras oștirile.

Nebănuitele fațete ale realității care pare că nu vrea să incapă în tiparele gândirii

noastre au început dintr-o dată să-mi dezvăluie măreția Creatorului care nu a încetat

niciodată să mă surprindă prin adăncimea mustrării Lui dar și prin blândețea acesteia.

Părea să-mi spună că dincolo de colivia mea tridimensională, dincolo de universul aparent

perceptibil de privirile mele, dincolo de modelele realității făcute să încapă in restrânsa

noastră capacitate de a pătrunde, dincolo de cifrele care nu au fost niciodată suficiente sa

exprime ceea ce părea rezultatul celei mai perfecte matematici, dincolo de toate acestea este

El. Eram tentat să cred că în toate acestea este El dar mustrarea Lui îmi striga: “dincolo!”

De ce mi-am depus steagul de luptă? De ce eram obosit? Pentru că am fost prins

în capcana nonsensului, pentru că mă istoveam în lucrurile de o minimă relevanță pentru

relațiamea cu El. Eramca și câinele care se istovește fugărindu-și propria coadă. Cuvântul

spune că în El

suntem

mai mult decât biruitori… Am primit astfel revelația biruinței.

Clipa

Cuvântul

suntem

exprimă mai degrabă starea continuă care în contextul relației noastre

cu El definește existența noastră. Biruința nu este pentru noi, copii lui Dumnezeu, un

eveniment care se petrece din când în când. Biruința este un mod de a fi.

“Eu sunt Cel ce sunt” îi spune Domnul lui Moise din rugul aprins. Cu alte

cuvinte El este existența iar tot ceea ce noi numim existență este doar o manifestare a

Cuvântului Său atât în creație cât și în susținerea acesteia. Privilegiul, dacă pot spune

asta, de a fi în El este în acelaș timp și privilegiul de a exista. Insuflarea divină a nașterii

din nou ne-a zidit în El pentru ca, așa cumEl există fără effort de a exista, El însuși fiind

existența, și noi copii Lui să existăm prin ceea ce avem din El…

Copii lui Izrael se istoveau în efortul de a-și câștiga iertarea și clipa de a fi în

grația Lui. Izbânzile lor erau vremelnice, erau evenimente pe care scriitorii Bibliei se

osteneau să le marcheze cu grijă pe paginile scripturii. Fiecare izbândă era o cunună de

lauri și fiecare înfrângere era un stigmat al rușinii. Ființa umană urma neputincioasă

destinul implacabil al degradării impus întregii creații. Ei erau cu El sau fără El. Noi

suntem în El sau nu suntem în El. Observați diferența dintre relațiile lor și relațiile

noastre cu El?

Chiar azi am fost surprins de gândul că relația lui David cu Dumnezeu a fost

cu totul aparte de contextul vechiului testament. Sensibilizat de gândul că David era

și el poet, era beneficiarul ,ca și noi, al binecuvântărilor nemeritate și al harului divin,

descoperisem în psalmii pe care i-a adus ca ofrandă Domnului un alt fel de a scrie…

Erau date de sus și erau menite să ajungă sus, doar lemnele jertfei erau ale lui David pe

când focul era alDomnului. Îl vedempeDavid lăudândmărețiaDomnului, credincioșia

Lui, frumusețea creației lui. De ce David nu menționa biruința lui asupra lui Goliat și

tot șirul de biruințe pe care le vedem menționate în cărțile lui Samuel, 1Împărați și

Cronici? Ele erau repere istorice pentru ceilalți dar pentru David ele nu meritau să fie

menționate. Mai degrabă, ca proces de curățire, vedem plângerea căderilor lui. Pentru

David izbânda era un mod de a fi, era existența. Biruința lui David era pagina pe care

evenimentele erau scrise.

În Domnul…

Clipa trăirii noastre pe rotocolul acesta de praf, în colivia timpului, în cătușele

propriului nostru trup, este golită de nonsens numai în El. Micile noastre înrângeri

sunt înfrângeri numai atunci când nu învățăm nimic din ele. Ele sunt doar niște lecții

ale uitării de sine pe care le învățăm în Domnul. Dincolo, da, dincolo de ceea ce pare

că este , acolo unde inima noastră ar trebui să fie, este existența noastră, care nu trebuie

sprijinită de cârjele realmului acesta al materialului.

Dincolo de ceea ce simțurile pot percepe este casa sufletului nostru pe care,

doar cu mâna credinței o putem atinge. Clipa vieții noastre, izbânda, este pagina scrisă

cu sânge, reverberând in colivia noastră de lut prin mărturia de netăgăduit a Duhului.

Fiecare dintre noi vom fi la un moment dat in fata

celor doua usi. Unii au fost deja iar altii poate sunt chiar

acum.

Neaflaminfatacelordouausidatoritarugaciunilor

la care nu am primit nici un raspuns. Ne-am rugat cu

devotiune, cu lacrimi, cu suspine si frematand de dorinta

de a vedea lucrurile miscandu-se in directia pentru care ne

rugam. L-am implorat pe Dumnezeu sa miste lucrurile, sa

lucreze. Am asteptat stiind ca totul este poate o incercare

a credintei. Am citit si memorat, am soptit in rugaciune

promisiununi ale Scripturii in care Dumnezeu se angaja sa

auda si sa raspunda.

Ne-am rugat stiind ca ceea ce cerem este dupa

voia lui Dumnezeu, gandurile noastre sunt aliniate cu voia Sa. In mintea noastra nu vedem

nici un motiv ca Dumnezeu sa nu raspunda favorabil, sa intarzie…Totul e facut cu inima

curata, sincera in speranta ca inima lui Dumenzeu va fi atinsa.

Dar…nimic din ceea ce am asteptat nu s-a intamplat.

Ne rugam ora dupa ora; orele au devenit zile, saptamani, luni, ani. Rugaciunea

contiunua dar din cand in cand simti frustrarea de a pedala in gol. Te dezmeticesti, iti spui

ca nu e bine si incepi sa te rogi din nou. Folosesti alte cuvinte, alte forme de rugaciune. Dar

rezultatul este acelasi. Tacere.

Situatiilenuse schimba sauchiar devinmai rele.Credinta intr-unDumnezeuprezent

langa noi, innevoile noastre se clatina. Imaginea pe care o avemdespre unDumnezeu iubitor,

cu bratele pline de caldura si armonie se estompeaza, devine neclara.

Credinta pare fracturata precum niste placi tectonice, neincrederea si amica ei

dezamagirea apar ca niste aburi printre crapaturile credintei noastre.

Si dintr-o data ne aflam in fata a doua usi. Suntem framantati, presati de timp, de

evenimente, de emotii sa intram, samergemmai departe. Dar pe care? Pe de alta parte nu am

vrea sa facem vreun pas in nici o directie, dar…

Cele doua usi reprezinta doua directii in care sufletul nostru va calatori mai

departe.

O usa este luminoasa, unde dupa ce am pasit, gasim sens si incredere. Ne deschide

spre un Dumnezeu care ne accepta asa cum suntem si care ne reaminteste cat de mult

ne iubeste si ca vrea ce-i mai bun pentru noi. Intotdeuna. Oriunde. Ca El este credincios

fagaduintelor spuse. Dincolo de aceasta usa este sentiment de pace, caldura, siguranta.

Ai vrea sa mergi pe aici este o provocare in mintea ta. Ai mai intrat inainte. Si in

timp ce binecunvatarea prezentei divine este acolo, realitatea unor rugaciuni care nu au primit

raspuns este de asemenea prezenta.

Tensiunea intre cele doua stari pare greu de suportat. Cum El e acolo si nu

raspunde?!

Asta ne conduce spre cealalta usa.

O atractie nedefintia ne impinge de a pasi pe acolo. Pare sa gasim o rezolvare la

tensiune prezenta transata intr-o forma de renuntare spirituala.Nimic din ceea ce stiamdespre

credinta pare sa numai faca sens pe usa aceasta. Dar cel putin vomfi eliberati din stransoarea

frustranta a rugaciunilor fara raspuns. Pe usa aceasta pasesti invins, exasperat. Dincolo de

usa acasta este un drum al renuntarii. Incetam sa mai asteptam ca Dumnezeu sa raspunda,

usor, usor incetam sa mai credem. Nu mai are sens sa credem ca Dumnezeu va raspunde.

De ce nu va raspunde? Pentru ca de fapt nu exista…Nu exista o relatie despre care stiam

intre Tatal si copiii Lui…

Dacamergi pe aceasta usa nu vei abandona total simtamantul religios sau credina

pe care o aveai; doar nu te astepti la preamulte dinspreDumnezeu. Suntemastfel absorbiti

intr-o forma a deismului crestin. Credem ca undeva Dumnezeu exista, dar nu ne mai

incredem in El pentru orice aspect al vietii noastre.

Ne indepartam dar credem noi ca nu prea mult, ca stim unde sa ne oprim inainte

de a abonda total credinta.

Probabil ceea ce ne tine inca la usa in fata atractiei irezistibile de a incerca si

altceva este statutul groaznic in care sufletul nostru va putea ajunge.

Pare o varianta buna la inceput ce reduce din tensiunea credintei dar amagirea

este mai mare.

Pe o usa voi continua sa fiu admistrator al vietii mele; pe celalata usa voi devini

(cred eu) stapan al vietii mele, al destinului meu.

Prin natura noastra umana, dorim raspuns la toate rugaciunile noastre.

Cand raspunsul intarzie, ne simtim inselati, pacaliti, neglijati. Atunci ne axam

gandurile doar pe ceea ce simtim, pe frustrari si pe asteptari neimplnite.

Si candSIMTcaDumnezeu nu este pe aproape tind sa cred ca pe cealalta usa este

mai bine, ca nu o sa sufar prea mult, ca timpul vindeca si ca voi putea rezolva totul.

Pe usa in care renunt la increderea totala in Dumnezeu, eu devin stapan al vietii

mele.

Pentru a merge mai departe pe o usa ce conduce tot spre credinta in Dumnezeu,

trebuie sa imi amintesc, sa cunsosc, sa aprofundez Cine este El si cine sunt eu. El este

Creatorul si Sustinatorul vietii mele. Viata care imi este data este un dar pe care trebuie sa-l

adminstrez conform principiilor Sale.

Rugaciunea nu este doar un exercitiu al credintei este o relegare cu Dumnezeu

Tatal, cu Isus Christos si cu Duhul Sfant. Ce e mai important? Credinta mea in Dumnezeu

sau Dumnezeul credintei mele?

Nu poti merge mai departe in viata ca un stapan al propriului destin. Falimentul

este prea mare.

Alege sa iti continui viata - cu toate momentele ei de neinteles, frustrante,

dezamagitoare - increzandu-te 100% in Dumnezeu, apartinand de Dumnezeu.

Nu esti singurul ce ai simtit asta. Apostolul Pavel exprima convingerea sa dupa

ce a stat in fata celor doua usi: “Am fost răstignit împreună cu Christos şi trăiesc…, dar

nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o

trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru

mine.” – Galateni 2.20

Merg mai departe intrand pe o usa pe care am mai fost; unde drumul este mai

greu, abrupt dar Dumenzeu mi-a pregatit prin Duhul Sfant resursele de putere launtrica,

spirituala prin care pot sa il urmez pe Cel care a pasit inaintea mea pe acolo, Domnul Isus

Christos.

Emanuel C. Pavel, Vancouver B.C. /

www.blog.punctul.com

***