CULTUR}
6
ROMANIANTIMES
CELE DOUA USI
Slavomir Alm]jan
Când privesc prețul nemăsurabil al zilei, clipele care
se scurg prin clepsidra ființelor noastre obosite de așteptări,
dincoloderitualuldeautomulțumireal limbii cucarenevorbim
nouă înșine, văd un ocean de întrebări la care nu am avut nici
puterea, nici voința de a răspunde, și poate că, dincolo de frica
de a accepta răspunsurile, este frica de a mă pune față în față
cu o realitate pe care totuși doream s-o accept… Da, realitatea
propriei noastre treceri înspre un glorios altceva, cu picioarele
puternic înfipte într-un prezent mai mult decât dureros.
Clipa de față este una din clipele acelea lungi, nebănuit
de lungi care nu par să încapă în tiparul zilnic a ceea ce noi
știm că e clipă. Este acea infuzie de sus, compania nevăzută a
Duhului care pare să extindă clipa cu mult dincolo de valoarea
ei prezentă. Lupt cu prezentul chinuit de neputința de amodela
trecutul, frământat de ideea că viitorul este doar o fațetă a trecutului în ochii Celui ce pare
a mă striga ca să mă adune dintre lucrurile în care m-am risipit. “Adună-ți oștile, ridică
steagul, pornește!”
Da , chiar în clipa în care zidurile Ierihonului dădeau să cadă, copleșit de micimea
trecutului, eu nu puteam vedea măreția prezentului pregătit să deschidă viitorul, mi-am
plecat steagul și mi-am retras oștirile.
Nebănuitele fațete ale realității care pare că nu vrea să incapă în tiparele gândirii
noastre au început dintr-o dată să-mi dezvăluie măreția Creatorului care nu a încetat
niciodată să mă surprindă prin adăncimea mustrării Lui dar și prin blândețea acesteia.
Părea să-mi spună că dincolo de colivia mea tridimensională, dincolo de universul aparent
perceptibil de privirile mele, dincolo de modelele realității făcute să încapă in restrânsa
noastră capacitate de a pătrunde, dincolo de cifrele care nu au fost niciodată suficiente sa
exprime ceea ce părea rezultatul celei mai perfecte matematici, dincolo de toate acestea este
El. Eram tentat să cred că în toate acestea este El dar mustrarea Lui îmi striga: “dincolo!”
De ce mi-am depus steagul de luptă? De ce eram obosit? Pentru că am fost prins
în capcana nonsensului, pentru că mă istoveam în lucrurile de o minimă relevanță pentru
relațiamea cu El. Eramca și câinele care se istovește fugărindu-și propria coadă. Cuvântul
spune că în El
suntem
mai mult decât biruitori… Am primit astfel revelația biruinței.
Clipa
Cuvântul
suntem
exprimă mai degrabă starea continuă care în contextul relației noastre
cu El definește existența noastră. Biruința nu este pentru noi, copii lui Dumnezeu, un
eveniment care se petrece din când în când. Biruința este un mod de a fi.
“Eu sunt Cel ce sunt” îi spune Domnul lui Moise din rugul aprins. Cu alte
cuvinte El este existența iar tot ceea ce noi numim existență este doar o manifestare a
Cuvântului Său atât în creație cât și în susținerea acesteia. Privilegiul, dacă pot spune
asta, de a fi în El este în acelaș timp și privilegiul de a exista. Insuflarea divină a nașterii
din nou ne-a zidit în El pentru ca, așa cumEl există fără effort de a exista, El însuși fiind
existența, și noi copii Lui să existăm prin ceea ce avem din El…
Copii lui Izrael se istoveau în efortul de a-și câștiga iertarea și clipa de a fi în
grația Lui. Izbânzile lor erau vremelnice, erau evenimente pe care scriitorii Bibliei se
osteneau să le marcheze cu grijă pe paginile scripturii. Fiecare izbândă era o cunună de
lauri și fiecare înfrângere era un stigmat al rușinii. Ființa umană urma neputincioasă
destinul implacabil al degradării impus întregii creații. Ei erau cu El sau fără El. Noi
suntem în El sau nu suntem în El. Observați diferența dintre relațiile lor și relațiile
noastre cu El?
Chiar azi am fost surprins de gândul că relația lui David cu Dumnezeu a fost
cu totul aparte de contextul vechiului testament. Sensibilizat de gândul că David era
și el poet, era beneficiarul ,ca și noi, al binecuvântărilor nemeritate și al harului divin,
descoperisem în psalmii pe care i-a adus ca ofrandă Domnului un alt fel de a scrie…
Erau date de sus și erau menite să ajungă sus, doar lemnele jertfei erau ale lui David pe
când focul era alDomnului. Îl vedempeDavid lăudândmărețiaDomnului, credincioșia
Lui, frumusețea creației lui. De ce David nu menționa biruința lui asupra lui Goliat și
tot șirul de biruințe pe care le vedem menționate în cărțile lui Samuel, 1Împărați și
Cronici? Ele erau repere istorice pentru ceilalți dar pentru David ele nu meritau să fie
menționate. Mai degrabă, ca proces de curățire, vedem plângerea căderilor lui. Pentru
David izbânda era un mod de a fi, era existența. Biruința lui David era pagina pe care
evenimentele erau scrise.
În Domnul…
Clipa trăirii noastre pe rotocolul acesta de praf, în colivia timpului, în cătușele
propriului nostru trup, este golită de nonsens numai în El. Micile noastre înrângeri
sunt înfrângeri numai atunci când nu învățăm nimic din ele. Ele sunt doar niște lecții
ale uitării de sine pe care le învățăm în Domnul. Dincolo, da, dincolo de ceea ce pare
că este , acolo unde inima noastră ar trebui să fie, este existența noastră, care nu trebuie
sprijinită de cârjele realmului acesta al materialului.
Dincolo de ceea ce simțurile pot percepe este casa sufletului nostru pe care,
doar cu mâna credinței o putem atinge. Clipa vieții noastre, izbânda, este pagina scrisă
cu sânge, reverberând in colivia noastră de lut prin mărturia de netăgăduit a Duhului.
Fiecare dintre noi vom fi la un moment dat in fata
celor doua usi. Unii au fost deja iar altii poate sunt chiar
acum.
Neaflaminfatacelordouausidatoritarugaciunilor
la care nu am primit nici un raspuns. Ne-am rugat cu
devotiune, cu lacrimi, cu suspine si frematand de dorinta
de a vedea lucrurile miscandu-se in directia pentru care ne
rugam. L-am implorat pe Dumnezeu sa miste lucrurile, sa
lucreze. Am asteptat stiind ca totul este poate o incercare
a credintei. Am citit si memorat, am soptit in rugaciune
promisiununi ale Scripturii in care Dumnezeu se angaja sa
auda si sa raspunda.
Ne-am rugat stiind ca ceea ce cerem este dupa
voia lui Dumnezeu, gandurile noastre sunt aliniate cu voia Sa. In mintea noastra nu vedem
nici un motiv ca Dumnezeu sa nu raspunda favorabil, sa intarzie…Totul e facut cu inima
curata, sincera in speranta ca inima lui Dumenzeu va fi atinsa.
Dar…nimic din ceea ce am asteptat nu s-a intamplat.
Ne rugam ora dupa ora; orele au devenit zile, saptamani, luni, ani. Rugaciunea
contiunua dar din cand in cand simti frustrarea de a pedala in gol. Te dezmeticesti, iti spui
ca nu e bine si incepi sa te rogi din nou. Folosesti alte cuvinte, alte forme de rugaciune. Dar
rezultatul este acelasi. Tacere.
Situatiilenuse schimba sauchiar devinmai rele.Credinta intr-unDumnezeuprezent
langa noi, innevoile noastre se clatina. Imaginea pe care o avemdespre unDumnezeu iubitor,
cu bratele pline de caldura si armonie se estompeaza, devine neclara.
Credinta pare fracturata precum niste placi tectonice, neincrederea si amica ei
dezamagirea apar ca niste aburi printre crapaturile credintei noastre.
Si dintr-o data ne aflam in fata a doua usi. Suntem framantati, presati de timp, de
evenimente, de emotii sa intram, samergemmai departe. Dar pe care? Pe de alta parte nu am
vrea sa facem vreun pas in nici o directie, dar…
Cele doua usi reprezinta doua directii in care sufletul nostru va calatori mai
departe.
O usa este luminoasa, unde dupa ce am pasit, gasim sens si incredere. Ne deschide
spre un Dumnezeu care ne accepta asa cum suntem si care ne reaminteste cat de mult
ne iubeste si ca vrea ce-i mai bun pentru noi. Intotdeuna. Oriunde. Ca El este credincios
fagaduintelor spuse. Dincolo de aceasta usa este sentiment de pace, caldura, siguranta.
Ai vrea sa mergi pe aici este o provocare in mintea ta. Ai mai intrat inainte. Si in
timp ce binecunvatarea prezentei divine este acolo, realitatea unor rugaciuni care nu au primit
raspuns este de asemenea prezenta.
Tensiunea intre cele doua stari pare greu de suportat. Cum El e acolo si nu
raspunde?!
Asta ne conduce spre cealalta usa.
O atractie nedefintia ne impinge de a pasi pe acolo. Pare sa gasim o rezolvare la
tensiune prezenta transata intr-o forma de renuntare spirituala.Nimic din ceea ce stiamdespre
credinta pare sa numai faca sens pe usa aceasta. Dar cel putin vomfi eliberati din stransoarea
frustranta a rugaciunilor fara raspuns. Pe usa aceasta pasesti invins, exasperat. Dincolo de
usa acasta este un drum al renuntarii. Incetam sa mai asteptam ca Dumnezeu sa raspunda,
usor, usor incetam sa mai credem. Nu mai are sens sa credem ca Dumnezeu va raspunde.
De ce nu va raspunde? Pentru ca de fapt nu exista…Nu exista o relatie despre care stiam
intre Tatal si copiii Lui…
Dacamergi pe aceasta usa nu vei abandona total simtamantul religios sau credina
pe care o aveai; doar nu te astepti la preamulte dinspreDumnezeu. Suntemastfel absorbiti
intr-o forma a deismului crestin. Credem ca undeva Dumnezeu exista, dar nu ne mai
incredem in El pentru orice aspect al vietii noastre.
Ne indepartam dar credem noi ca nu prea mult, ca stim unde sa ne oprim inainte
de a abonda total credinta.
Probabil ceea ce ne tine inca la usa in fata atractiei irezistibile de a incerca si
altceva este statutul groaznic in care sufletul nostru va putea ajunge.
Pare o varianta buna la inceput ce reduce din tensiunea credintei dar amagirea
este mai mare.
Pe o usa voi continua sa fiu admistrator al vietii mele; pe celalata usa voi devini
(cred eu) stapan al vietii mele, al destinului meu.
Prin natura noastra umana, dorim raspuns la toate rugaciunile noastre.
Cand raspunsul intarzie, ne simtim inselati, pacaliti, neglijati. Atunci ne axam
gandurile doar pe ceea ce simtim, pe frustrari si pe asteptari neimplnite.
Si candSIMTcaDumnezeu nu este pe aproape tind sa cred ca pe cealalta usa este
mai bine, ca nu o sa sufar prea mult, ca timpul vindeca si ca voi putea rezolva totul.
Pe usa in care renunt la increderea totala in Dumnezeu, eu devin stapan al vietii
mele.
Pentru a merge mai departe pe o usa ce conduce tot spre credinta in Dumnezeu,
trebuie sa imi amintesc, sa cunsosc, sa aprofundez Cine este El si cine sunt eu. El este
Creatorul si Sustinatorul vietii mele. Viata care imi este data este un dar pe care trebuie sa-l
adminstrez conform principiilor Sale.
Rugaciunea nu este doar un exercitiu al credintei este o relegare cu Dumnezeu
Tatal, cu Isus Christos si cu Duhul Sfant. Ce e mai important? Credinta mea in Dumnezeu
sau Dumnezeul credintei mele?
Nu poti merge mai departe in viata ca un stapan al propriului destin. Falimentul
este prea mare.
Alege sa iti continui viata - cu toate momentele ei de neinteles, frustrante,
dezamagitoare - increzandu-te 100% in Dumnezeu, apartinand de Dumnezeu.
Nu esti singurul ce ai simtit asta. Apostolul Pavel exprima convingerea sa dupa
ce a stat in fata celor doua usi: “Am fost răstignit împreună cu Christos şi trăiesc…, dar
nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o
trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru
mine.” – Galateni 2.20
Merg mai departe intrand pe o usa pe care am mai fost; unde drumul este mai
greu, abrupt dar Dumenzeu mi-a pregatit prin Duhul Sfant resursele de putere launtrica,
spirituala prin care pot sa il urmez pe Cel care a pasit inaintea mea pe acolo, Domnul Isus
Christos.
Emanuel C. Pavel, Vancouver B.C. /
www.blog.punctul.com***